Râmele, aliații de nădejde ai grădinarilor. Cum ajută solul, ce mănâncă, curiozități

În reţeaua trofică a solului, râmele sunt uşor de recunoscut, şi, se pare, cele mai importante pentru grădinărit.

Cel mai probabil, râmele pe care le veţi întâlni fac parte din speciile Aporrectodea, Eisenia, sau Lumbricus, nume generice rareori folosite, dintr-un total de vreo 7000 se specii de râme comune solurilor de grădină bune.

Tehnic vorbind, râmele sunt viermi inelari, din subclasa Oglicocaeta, având lungimi ce încep de la câţiva centimetri şi merg până jumătate de metru.

Oricât de incredibil ar părea, într-un pogon cu sol de grădină bun se găsesc între 2 şi 3 milioane de râme (între 10 şi 50 de râme pe o suprafaţă mai mică de 1 m²).

Această echipă muncitoare este suficientă pentru a face treaba unui buldozer, fiind capabilă, în căutarea hranei, să mute o cantitate impresionantă, de 18 tone de sol în fiecare an. Pe un pogon cu sol de pădure se pot găsi aproximativ 50000 de veri de-ai lor – un număr mare, însă mic prin comparaţie.

Evident însă, râmele nu joacă un rol la fel de important în reţeaua trofică a solului de pădure precum în cea a grădinilor.

Ne-am grăbit, am pus răsadurile în grădină și s-au îngălbenit. Cum procedăm?

Coloniştii europeni timpurii au adus cu ei pe coastele estice ale Americii de Nord numeroase varietăţi de râme. Acestea au călătorit în ghivecele cu plante şi balastul vapoarelor, iar după cum ne putem imagina, sosirea şi rolul lor important în lumea cea nouă au fost apreciate de către fermieri, care le cunoşteau valoarea ridicată pe care o vor avea în lumea nouă.

Odată ajunse, s-au deplasat prin solul hrănitor al continentului pe sub pomi fructiferi şi pepiniere. Le-a priit. Singurul loc din America de Nord unde râmelor europene nu le-a mers bine a fost deşertul fierbinte din sud-vest.

De exemplu, obişnuitul târâtor de noapte european (Lumbricus terrestris), ce domină grădinile de la un ţărm maritim la altul, a venit odată cu europenii.

Nici râma roşie de gunoi (Eisenia fetida), un vierme obişnuit al mormanelor de compost, nu este nativă (deşi adesea i se spune râma roşie de Wisconsin); totuşi ea este preferata tuturor (şi pe bună dreptate) în vermicompost (compost făcut cu ajutorul râmelor).

Toate râmele au capacitatea de a se răspândi în zone noi, de a supravieţui şi de a se multiplica acolo formând acolo populaţii numeroase.

Pentru reproducere este nevoie de două exemplare, deşi fiecare râmă are ambele seturi de organe sexuale. Fiecare este dotată cu un tub cu mucozităţi, în care sunt incubate ouăle plasate într-un mic cocon.

Fiecare cocon conţine 15 sau mai mulţi pui de râmă, care vor ajunge la maturitate şi se vor putea reproduce la trei-patru luni după ieşirea din ou.

Numărul mare al populaţiilor de râme din sol este uşor de înţeles, luând în considerare faptul că o râmă trăieşte 15 ani şi continuă să se înmulţească pe tot parcursul acestui interval.

Râmele au o mare putere în sol. Charles Darwin, care le-a studiat amănunţit (şi chiar a scris o carte despre ele, „The Formation of Vegetable Mould Through the Action of Worms with Observations on Their Habits” – Formarea humusului vegetal prin acţiunea râmelor cu observaţii asupra obiceiurilor lor) susţinea că orice particulă de sol a trecut măcar o dată printr-o râmă.

Indiferent dacă avea dreptate sau nu, râmele au un rol cheie în reţeaua trofică a solului.

Ele sunt direct legate de mărunţirea materiei organice, aeraţia solului, agregarea particulelor de sol, deplasarea materiei organice şi a microorganismelor prin sol.

De asemenea, ele sporesc numărul populaţiilor microbiene şi ajută la creşterea rădăcinilor plantelor.

Maşinării de mâncat

Cu toate că râmele nu au ochi, celulele lor senzoriale din piele sunt foarte sensibile la lumină. Gura lor, sau prostomium, este o perniţă cărnoasă asemănătoare în oarecare măsură cu extensia unei buze; aceasta, alături de faringe, are foarte mulţi muşchi, însă niciun dinte.

Ce mănâncă râma?

În principal bacterii, de aceea nu ar trebui să ne surprindă că solul bogat în râme este, în mod normal, dominat de bacterii. Alte surse de hrană sunt ciupercile, nematodele, protozoarele, precum şi materia organică pe sau în care, trăiesc

aceste microorganisme.

Excrementele râmelor

Excrementele râmelor au cu 50% mai multă materie organică decât solul neprocesat de viermi.

Această îmbogăţire uluitoare schimbă radical compoziţia solului, căci datorită acestor cantităţi suplimentare de materii cu suprafeţe organice capacitate cationic creşte valoarea CSC (Capacitate de schimb cationic).

Astfel, noi nutrienţi vor avea posibilitatea să se ataşeze de materia organică trecută prin sistemul digestiv al râmei.

Beneficiile nu se opresc aici. Enzimele digestive ale râmelor (sau, mai exact, ale bacteriilor din intestinul lor) pot desface multe legături chimice, care altfel ar fixa nutrienţii în compoziţii chimice inaccesibile plantelor.

Aşadar, reziduurile râmelor sunt de până la şapte ori mai bogate în fosfat decât solul netrecut prin sistemul lor digestiv, au de zece ori mai mult potasiu, de cinci ori mai mult azot, de trei ori mai mult magneziu util şi o dată şi jumătate mai mult calciu (datorită carbonatului de calciu adăugat în timpul digestiei).

Toţi aceşti nutrienţi se fixează pe materia organică din grămăjoarele de fecale.

Râmele de pe un pogon de pământ produc o cantitate anuală ameţitoare de 10 până la 15 tone de excremente.

Desigur, această sumă aproape incredibilă este foarte importantă pentru grădinari: abilitatea de creşte gradul de disponibilitate a substanţelor nutritive fără a căra şi adăuga tone de fertilizator vă poate asemăna cu alchimiştii.

Profesioniste într-ale mărunţitului

În reţeaua trofică a solului râmele sunt clasificate drept cei care mărunţesc. Ele accelerează direct şi indirect procesul de descompunere a materiei vegetale prin mărunţirea stratului de frunze moarte din grădină, sau de pe peluză, în căutarea hranei.

Ele desfac legăturile chimice din structurile frunzelor şi ale altor resturi organice, favorizând accesul bacteriilor şi ciupercilor la celuloza (şi alţi carbohidraţi) şi lignina (un noncarbohidrat) din compoziţia materiei organice. Pe urmă, desigur, râmele facilitează reciclarea şi înapoierea nutrienţilor către plante.

În acelaşi timp, pot schimba compoziţia comunităţii trofice ce ajută la producerea hranei, fiindcă se află în concurenţă cu ciuperci şi bacterii pentru nutrienţi şi se şi hrănesc cu membri acestor populaţii. Amploarea impactului pe care îl au râmele poate fi ilustrată cu ajutorul următoarei informaţii: frunzele căzute într-o pădure, grădină sau pe peluză necesită în mod normal unul, sau poate doi ani să putrezească, dacă nu sunt mărunţite de râme, şi doar trei luni când sunt mărunţite.

În unele zone din Statele Unite şi Canada pădurile au fost invadate de râme abandonate de pescari. Râmele au deteriorat habitatul terestru şi păduri întregi sunt afectate din cauză că stratul de frunze căzute este descompus mult mai rapid decât ar fi sănătos pentru copaci şi restul reţelei trofice a solului.

Rezultatul final al mărunţirii şi digestiei efectuate de râme este un reziduu organic compus din particule fine pe care microorganismele îl pot consuma. În timpul formării şi eliminării, în cocoloaşele fecale sunt amestecaţi unii microbi, sporindu-se astfel populaţiile de microbi din sol prin crearea unor enclave protejate de fungi şi bacterii.

Tuneluri şi galerii

Râmele sunt incredibil de puternice, ceea ce e absolut necesar dacă luăm în considerare toate săpăturile pe care le fac. În timp ce căută hrană prin pământ, ele pot muta din loc pietre de şase ori mai grele decât ele. Adăpostul subteran le asigură umezeală, temperaturi controlate şi protecţie în faţa păsărilor şi a altor prădători de suprafaţă.

Viermi diferiţi sapă galerii diferite, unii temporare, alţii permanente.

Cele temporare sunt adesea abandonate în momentul în care s-au umplut de excremente şi reziduuri; prin aceste spaţii rădăcinile pot să crească şi să penetreze mult mai adânc, având în acelaşi timp acces la nutrienţi şi la microorganismele care i-au făcut accesibili.

Unele tipuri de râme se deplasează în sus şi în jos prin pământ, ajungând uneori până la adâncimi de 3 m. Ele mărunţesc gunoaiele la suprafaţă, coborând o parte în galerii, unde mai târziu vor fi descompuse.

Alte tipuri de râme circulă pe orizontală, rareori ieşind din stratul superior de 15 cm al solului, dar şi acestea redistribuie materia organică pe o suprafaţă de un metru şi mai bine, cu toate că o păstrează în acelaşi plan.

În orice caz, această deplasare este asemănătoare cu serviciul de livrare a mâncării într-o altă zonă din oraş şi are impact asupra întregii populaţii din reţeaua trofică a solului.

Râmele transportă şi microorganisme, agăţate fie de corpul lor, fie de reziduurile trase în subteran, pornind astfel comunităţi în locuri anterior nelocuite.

Râmele nu numai că măresc porozitatea solului, dar desfăcând legăturile şi amestecând substanţele organice, îi îmbunătăţesc şi capacitatea de retenţie a apei. Imaginaţi-vă, din nou, câteva milioane de viermi săpând prin pogonul acela de pământ de grădină bun.

Tunelurile lor devin canale importante pentru scurgerea apei şi circulaţia aerului. Şi, din moment ce unii viermi se deplasează prin sol pe vertical, iar alţii pe orizontală, canalele lor pot conduce apa spre tot felul de locaţii subterane, fie pentru folosinţă imediată, fie pentru depozitare şi consum ulterior de către plante.

Tuturor le plac râmele

În afara păsărilor, a câtorva paraziţi şi muşte parazitice şi rareori a unor mamifere (o cârtiţă, un pescar, un pasionat de peşti tropicali) râmele au puţini prădători. Păsările atrase să coboare în iarbă mănâncă râmele, însă aceasta nu este o pierdere din punctul de vedere al reţelei trofice a solului. Nu numai că se găsesc nutrienţi şi microorganisme în găinaţul acestora, dar picioarele păsărilor transportă protozoare, care sunt împrăştiate de colo-colo la săriturile prin iarbă.

Şi, ocazional, câte o pasăre mai pierde un vierme printr-un loc nou (însă nu şi păsările care se trezesc dimineaţă, acestea întotdeauna prind viermele).

Să analizăm beneficiile pe care le aduc râmele. Ele mărunţesc reziduurile pentru ca alte organisme să le poată digera mai uşor.

Ele măresc porozitatea, capacitatea de retenţie a apei, fertilitatea şi cantitatea de materie organică a pământului. Ele desfac solurile dure, creează posibilitatea unor conexiuni noi şi ajută la fixarea particulelor din sol; mută nutrienţii şi microbii în locuri noi în timp ce avansează prin sol în căutarea hranei.

Ținând cont de toate aceste beneficii, n-ar fi păcat să se numere tocmai grădinarul printre duşmanii râmelor?

Frezarea solului şi alte metode mecanice de răsturnare a brazdelor distrug tunelurile râmelor şi le reduc sau chiar le distrug populaţiile, fiindcă le taie în bucăţi din care nu se vor regenera niciodată viermi compleţi. Iar grădinarii care folosesc fertilizatori chimici aruncă, la propriu, sare pe rană: aceste substanţe chimice sunt săruri care irită râmele şi le alungă din solurile de grădină.

O populaţie observabilă de râme indică o comunitate sănătoasă a reţelei trofice a solului. Înseamnă că toate elementele necesare susţinerii populaţiei viermilor: materia organică, bacteriile, ciupercile, protozoarele, nematodele – sunt la locul lor şi îşi fac treaba bine.

Bazându-vă pe această observaţie, puteţi presupune că şi restul elementelor din reţeaua trofică a solului au şanse destul de mari să se dezvolte corespunzător.

Sursa J. Lowenfels & W. Lewis – Cum să faci echipă bună cu microbii. Ghidul grădinarului în rețeaua trofică a solului – Capitolul 9 – Râmele

Trucuri pentru grădinari: Pregerminarea semințelor înainte de plantare în grădină